Paradoxuri fiscale. Evaziunea fiscală „legală” - Confort Admin Imobile

Se numesc paradoxuri fiscale enunțurile legislative ciudate, absurde, interpretabile contradictoriu, pe baza cărora unii contribuabili se sustrag, „la umbra legii”, „fără încălcarea legii”, de la plata unor obligaţii bugetare.

Un paradox fiscal este o prevedere legală ciudată, absurdă, care poate fi interpretată şi în favoarea statului, şi în favoarea contribuabililor, dar care este valorificată de contribuabilii aşi în evaziune fiscală legală pentru interesul lor.

Paradoxurile fiscale constituie principala „sursă” de săvârşire a celor mai multe fenomene de evaziune fiscală „legală”.

Evaziunea fiscală „legală” este ştiinţa şi arta realizată de către persoanele fizice și juridice, care realizează venituri impozabile, conform reglementărilor fiscale, de a sesiza, de a interpreta şi de a aplica o prevedere legală neclară, ambiguă, susceptibilă de interpretări diferite, chiar contradictorii etc., în scopul sustragerii „la umbra legii”, „fără încălcarea legii” de la plata impozitelor, a taxelor, a contribuţiilor și a altor sume datorate bugetelor de stat.

Altfel spus, evaziunea fiscală „legală” este ştiinţa şi arta:

• de a sesiza neajunsurile dintr-o prevedere legală,
• de a le interpreta şi de a le aplica „la umbra legii”, „ca fiind legale”, „fără încălcarea legii”,
• în scopul sustragerii de la plata unor obligaţii bugetare.

Prevederile legale neclare, ambigui, confuze, susceptibile de interpretări diferite, chiar contradictorii, care sunt folosite în înfăptuirea a numeroase şi „elegante” forme de evaziune fiscală „legală” sunt cauzate:

• atât de gravele erori în conceperea şi în elaborarea unor prevederi legale,
• cât şi de conceperea, cu bună ştiinţă, a acestora, şi „scăparea” lor în legislaţia fiscală.

În condiţiile în care importante „beneficii fiscale” sunt obţinute, de către persoanele fizice și juridice:

• pe calea unor necuvenite returnări, restituiri, rambursări de obligaţii fiscale (în special de t.v.a.),
• prin obţinerea unor nemeritate facilităţi fiscale (precum scutiri, reduceri şi / sau amânări de la plata unor obligaţii bugetare),
• prin „valorificarea” neajunsurilor din unele prevederi legale,

considerăm că şi aceste beneficii fiscale, obţinute prin diminuarea obligaţiilor bugetare, trebuie incluse tot în categoria de „evaziunea fiscală legală”.

Sustragerea de la plata unor obligaţii fiscale, însuşirea necuvenită a unor sume (venituri) de la buget, pe calea returnărilor, restituirilor, rambursărilor de obligaţii fiscale, şi a unor nemeritate facilităţi fiscale, prin interpretarea şi prin aplicarea, ca fiind legală, a unei prevederi legale ciudate, absurde, interpretabilă contradictoriu în interpretare şi în aplicare, constituie unul din marile paradoxuri fiscale.

În domeniul fiscalităţii, paradoxurile fiscale rămân necunoscute marii majorităţi a contribuabililor oneşti, dar se bucură de o atenţie deosebit de mare din partea grupurilor nelegitime de interese, dar şi din partea contribuabililor corecţi care sunt aşi în evaziunea fiscală „legală”, care îşi merită numele de contribuabililor evazionişti „legal”.

Cei mai mulţi dintre marii contribuabili, în special dintre cei care, direct sau indirect, deţin poziţii cheie în puterea politică, legislativă, executivă şi / sau judecătorească, intervin, uneori chiar din faza de proiect a unei reglementări fiscale, pentru a „scăpa / strecura” în cuprinsul lor unele „enunţuri ambigue” care dau naştere la „interpretări contradictorii”, generatoare de efecte utile pentru aceştia, dar în defavoarea bugetului de stat.

Numai în condiţiile existenţei unor ambiguităţi (echivocuri) ascunse în cuprinsul unor prevederi legale se ajunge ca evaziunea fiscală „legală” să fie folosită ca fiind şi ştiinţa, dar şi arta de a raţiona corect cu legea pe baza unor reglementări corecte numai aparent.

Pentru un contribuabil este, în adevăr, „o ştiinţă şi o artă” de „a raţiona în interes propriu în temeiul unor reglementări deficitare”, de a „raţiona corect în temeiul legii pe baza unor reglementări incorecte”.

Între „evaziune” şi „legală” există un paradox (o ciudăţenie, o enormitate, o absurditate), deoarece nu poate exista „furt legal”.

Cu toate acestea, legislaţia fiscală din România, de după anul 1989, este o „legislaţie a paradoxurilor fiscale”, generatoare de:

• evaziunea fiscală „legală”, înfloritoare pentru marii contribuabili;
• diminuarea masivă a veniturilor bugetare, cu până la 60% în perioadele de vârf;
• creştere a poverii fiscale şi a sărăciei pentru marea majoritate a contribuabililor oneşti şi a cetăţenilor.

Onestitatea celor mai mulţi contribuabili, precum persoanele fizice, trebuie înţeleasă şi prin faptul că, practic, aceştia nu au nicio posibilitate de a se sustrage de la plata impozitelor, în special a celor cu stopaj la sursă (nu se achită venitul până nu se reţine impozitul), precum impozitul pe salariu, impozitul pe venit, impozitul pe dividende, contribuţiile sociale etc.

În plus, aceştia nu au nicio posibilitate de a interveni, la nivelul puterii legislative (Parlamentului) şi executive (Guvernului), încă din faza de elaborare legislativă, de a influenţa emiterea reglementărilor în interes personal prin introducerea unor greşeli ascunse de care să profite ulterior prin sustragerea totală sau parţială de la plata anumitor obligaţii bugetare (impozite, taxe contribuţii etc.).

Situaţie este cu totul diferită în cazul marilor contribuabili, în special a grupurilor de interese nelegitime care, direct sau indirect, deţin poziţii cheie în puterea politică, legislativă, executivă şi / sau judecătorească.

Un singur exemplu este edificator în acest sens.

Sunt cunoscute cazurile a sute de mii de societăţi comerciale din României, din perioada de după anul 1989, când a fost posibil ca o societate comercială:

1. Să înceapă activitatea cu „aport de capital străin” de câţiva dolari. Chiar şi în ţările paradisuri fiscale (Offshore), capitalul minim necesar pentru înfiinţarea unei societăţi comerciale cu capital străin, prevăzut prin lege, este obligatoriu de câteva zeci de mii de dolari, iar în frecvente cazuri chiar de peste 100.000 dolari.

2. Să funcţioneze numai pe pierderi fiscale pe perioade îndelungate, de până la 25 de ani. Chiar şi în prezent, legislaţia fiscală din România permite unei societăţi comerciale să funcţioneze, perioade îndelungate, fără nicio restricţie, pe pierderi fiscale şi contabile, adică fără a se înregistra cu profit fiscal şi / sau cu profit contabil.

3. Să-şi mărească patrimoniul, unele chiar până la sute de milioane de euro, în condiţii de funcţionare pe pierderi fiscale, chiar pe perioade îndelungate, de până la 25 de ani.

4. Să mai beneficieze şi de scutiri, de reduceri şi / sau de restituiri (rambursări) de anumite obligaţii bugetare, în special de tva.

5. Să funcţioneze în deplină legalitate în condiţiile în care:

• şi-a început activitatea cu „aport de capital străin” de câţiva dolari;
• a funcţionat pe pierderi fiscale, pe perioade îndelungate, de până la 25 de ani;
• şi-a mărit patrimoniul, unele chiar până la sute de milioane de euro, în condiţii de funcţionare pe pierderi fiscale, pe perioade îndelungate, de până la 20 de ani;
• a mai beneficiat şi de importante facilităţi fiscale (scutiri, reduceri, amânări / eşalonări, restituiri de impozite, taxe, contribuţii etc.).

Statul nu vede, nu aude, nu intervine, de circa 27 de ani, la numeroase din aceste societăţi comerciale, mărind în schimb povara fiscală a contribuabililor oneşti, în special a celor persoane fizice, chiar şi în condiţiile în care, în unele perioade:

• pe calea evaziunii fiscale „legale” şi ilegale s-a ajuns să se sustragă peste 40% din veniturile cuvenite bugetului de stat (chiar până la 60% conform unor puncte de vedere susţinute de persoane care au deţinut funcţii importante în conducerea ţării [1]), iar
• gradul de sărăcie a cuprins circa o treime din populaţia ţării, în timp ce discrepanţele sociale devin catastrofale.

Efectiv, într-o asemenea ţară şi în asemenea condiţii, este vorba de o „politică fiscală evazionistă” în care se ia de la cei mulţi şi săraci şi se dă la cei puţini şi bogaţi.

Circumstanţele devin agravante în condiţiile în care, zi de zi, mass-media relatează cazuri, atât de persoane fizice ajunse la limita mijloacelor de subzistenţă, cât şi de persoane juridice care au sustras şi sustrag din bugetul statului, din banul public, până la zeci de miliarde de euro.

Paradoxul fiscal nr. 1. Din punctul de vedere al echităţii fiscale şi sociale, „admiterea, tolerarea, prin lege, ca o persoană, fizică sau juridică, să reuşească, chiar pe perioade îndelungate de timp, de până la 10 – 25 de ani, să se  îmbogăţească, permanent şi exorbitant, în condiţiile în care veniturile sunt mai mici decât cheltuielile”, constituie primul mare paradox fiscal.

Printr-o legislaţie fiscală paradoxală are loc:

• o redistribuire frauduloasă a veniturilor bugetare (a încasărilor din impozite), şi
• o sporire a evaziunii fiscale „legale” şi ilegale, care conduc la
• creşterea poverii fiscale şi a sărăciei pentru unii, concomitent cu sporirea bogăţiei pentru alţii, cei săraci devin şi mai săraci, iar cei bogaţi tot mai bogaţi.

Într-o asemenea ţară, condusă, direct şi/sau indirect, şi de grupuri nelegitime de interese, statul a ajuns un fel de haiduc invers, care ia, pe cale fiscală (prin impozite, taxe, contribuţii), o parte importantă din veniturile celor mulţi şi săraci, pentru ca o parte din acestea să ajungă, pe cale redistribuirilor bugetare, a evaziunii fiscale legale şi a facilităţilor fiscale, la cei puţini şi bogaţi.

Evaziunea fiscală „legală” s-a înfăptuit, în general, şi se mai înfăptuieşte încă în România, şi cu ajutorul unor prevederi legale bine concepute în acest scop şi „strecurate” în legislaţia fiscală.

Paradoxul fiscal nr. 2. Din punctul de vedere al echităţii fiscale şi sociale, folosirea statului, de către grupurile nelegitime de interese, pentru ca, pe cale fiscală o parte importantă din veniturile celor mulţi şi săraci să ajungă la cei puţini şi bogaţi, pe cale redistribuirilor bugetare, a evaziunii fiscale, legale şi ilegale, şi a facilităţilor fiscale acordate acestora, constituie al doilea mare paradox fiscal.

Aşa cum, în cadrul unui paralogism matematic, „toate numerele pozitive sunt negative”, tot aşa  avem şi „evaziune fiscală legală”, adică „furt cu ajutorul legii” sau „furt legal”, cel mai bun exemplu oferindu-l societăţile comerciale care, de aproape 25 de ani, lucrează pe pierderi (cheltuiesc mai mult decât veniturile obţinute) dar, între timp, şi-au sporit averea (patrimoniul) chiar de milioane de ori (unele de la câteva sute de dolari în anii 1990-1991, până la miliarde şi chiar zeci de miliarde de dolari în prezent).

Faptul că nicio persoană fizică (simplu cetăţean) sau persoană juridică (societate comercială), nu-şi poate spori averea, prin mijloace legale, în condiţiile în care se înregistrează cu pierderi (cheltuielile sunt mai mari decât veniturile), este un adevăr fundamental, axiomatic care trebuie admis fără demonstraţie, fiind evident prin el însuşi, exprimat şi prin următorul citat: „Un venit anual de 20 lire, cheltuieli anuale de 19 lire, 19 şilingi şi 6 peni înseamnă fericire. Un venit anual de 20 lire, cheltuieli anuale de 20 lire şi 6 peni înseamnă mizerie.” (Charles Dickens, “David Copperfield”).

Altfel spus, o persoană care, lunar, obţine venituri, spre exemplu, de 7.000 lei, cheltuieşte 10.000 lei, dar mai şi acumulează bunuri de 20 – 30 de mii lei, şi aceasta lună de lună, de până la 25 de ani, este clar că nu a lucrat cinstit, legal.

În mod asemănător stau lucrurile şi în cazul societăţilor comerciale: în condiţiile în care, lună de lună, de până la 25 de ani, lucrează numai pe pierderi, dar averea acestora a sporit, în unele cazuri chiar de la câteva sute de dolari, la milioane de dolari, este clar că nu au lucrat cinstit, că totul s-a făcut prin evaziune fiscală, legală şi / sau ilegală, prin furt legal şi / sau ilegal.

De reţinut şi faptul că, între timp, pentru a nu mai atrage atenţia asupra acestui paradox, numeroase societăţi comerciale şi-au schimbat politica fiscală: nu se mai înregistrează cu pierderi fiscale (de profit impozabil), ci cu un derizoriu profit impozabil.

Legislaţia fiscală din ţara noastră a permis, şi încă mai permite „evaziunea fiscală legală”, „furtul cu ajutorul legii” sau „furtul legal”.

Aceste societăţi comerciale au întocmit, an de an, bilanţul contabil, cu respectarea întocmai a prevederilor legale în vigoare, l-au depus la organele fiscale, unde a fost verificat şi vizat de legalitate (adică de „bună purtare”).

Viza de legalitate, obţinută pe bilanţul contabil, de societăţile comerciale care, de aproape 25 de ani, lucrează numai pe pierderi, nu reprezintă altceva decât un „certificat de bună purtare”, o confirmare a legalităţii activităţii desfăşurate.

În plus, activitatea acestor societăţi comerciale a fost verificată, de organele fiscale, chiar de mai multe ori într-un an, iar prin actele de control încheiate s-a mai emis câte un „certificat de legalitate a activităţii desfăşurate”.

În aceste condiţii, chiar dacă este de domeniul evidenţei că averea acestor societăţi comerciale nu a fost obţinută pe căi licite, este de-a dreptul paradoxal să intervii ulterior (cum s-a încercat, de mai multe ori, în mod politicianist) cu prevederi legale, cu aplicabilitate retroactivă, prin care:

• să stabileşti că aceste unităţi nu puteau să se îmbogăţească în condiţiile în care au lucrat pe pierderi, şi
• să treci la impozitarea cu 80% – 90% a averii obţinută în anii în care activitatea s-a desfăşurat cu pierderi.

Prin art. 15 din constituţia româniei, principiul neretroactivităţii legii a fost şi este ridicat la rangul de principiu constituţional, principiu care este prevăzut şi prin codul civil (vechi şi nou).

În condiţiile în care nu suntem în stare să reglementăm corespunzător prezentul, va fi cu atât mai greu să ne luptăm cu fantomele trecutului.

Este ca şi când am conduce o maşină şi, obsedaţi de trecut (de ce este în spate), privim mai mult în oglinda retrovizoare decât prin parbriz, ignorând ceea ce este în faţă, fapt pentru care săvârşim accidente.

Începutul trebuie făcut cu alinierea legislaţiei fiscale din ţara noastră, inclusiv pe problema în discuţie, la legislaţia ţărilor dezvoltate, unde este de neconceput ca o societate comercială la care cheltuielile sunt mai mari decât veniturile să poată funcţiona, lună de lună, an de an, până la 25 de ani, cu pierderi şi să se mai şi îmbogăţească rapid şi exorbitant.

Trebuie avut în vedere că în stabilirea obligaţiilor fiscale se respectă un principiu de lege fundamental, universal valabil, conform căruia judecarea unei fapte se face pe baza actelor normative existente în vigoare la data producerii faptei.

În aplicarea acestui principiu s-a prevăzut clar, precis şi la modul imperativ, inclusiv prin fiecare lege a bugetului de stat, că:

„Controlul fiscal pentru stabilirea, urmărirea şi încasarea debitelor pe anii precedenţi, în limita perioadei de prescripţie, se efectuează, potrivit prevederilor, actelor normative în vigoare, la data operaţiunilor supuse controlului.”

În condiţiile în care legislaţia fiscală dintr-o anumită perioadă a prezentat numeroase şi serioase neajunsuri, care au lăsat loc aşilor în evaziune fiscală „legală” pentru a se sustrage de la plata unor importante obligaţii bugetare, aceştia nu pot fi condamnaţi ulterior, în baza altor legi decât cele în vigoare la data săvârşirii faptelor, pentru că au valorificat din plin posibilităţile oferite de lege pentru a se îmbogăţi prin sustragerea „la umbra legii” de la plata unor impozite, taxe, contribuţii bugetare.

Unul din principiile fundamentale de drept, universal valabile, prevede că faptele ce au avut loc în trecut, pe baza unor legi în vigoare atunci, nu pot fi desfiinţate pentru motivul că legiuitorul înţelege să dea o reglementare juridică nouă acestor fapte, care să se aplice unor fapte săvârşite anterior emiterii legii.

Spre exemplu, agenţii economici nu aveau cum să-şi desfăşoare activitatea în anul 2004 cu respectarea prevederilor legale emise în anul 2005, sau în anul 2010.

În cazul în care ar avea loc asemenea judecăţi, s-ar produce serioase perturbări sociale, s-ar deschide calea arbitrarului, ar dispare orice siguranţă, nu ar mai exista încredere în lege şi legalitate, cu grave consecinţe negative pentru ordinea economică şi socială.

A admite posibilitatea emiterii unei legi prin care să judece fapte consumate anterior datei la care a fost emisă această lege, este neconstituţional (este contrar art. 15 din Constituţia României), şi nelegal (încălcând prevederile Codului civil).

Aceasta ar însemna a instaura arbitrariul şi a nesocoti principii de drept fundamentale, universal valabile, în special a principiului neretroactivităţii legii.

Paradoxal este faptul că fiecare dintre conducătorii puterii politice, legislative şi executive care au fost până acum s-au manifestăm îngroziţi (fiecare la rândul său, când au fost la putere) de amploarea fenomenelor trecute de corupţie şi de evaziune fiscală, dar au refuzat să înceapă cu prezentul (cu guvernarea / legislatura lor), au refuzat să intervină categoric şi să introducă legi corespunzătoare, şi aceasta numai şi numai pentru motivul că au constatat că trecutul (aparţinând altor conducători ai puterii politice, legislative şi executive) nu a fost reglementat corespunzător, că „foştii”, din culpă sau deliberat, au promovat legi predilecte, care au fost folosite pentru îmbogăţirea unor grupuri de interese nelegitime, clientelare, politicianiste.

Dreptul fiecărei persoane, fizice şi juridice, de a-şi reduce la minimum obligaţiile bugetare (impozite, taxe, contribuţii etc.), şi de a-şi maximiza profiturile, prin orice mijloace legale, inclusiv prin folosirea unor reglementări ciudate, absurde, interpretabilă contradictoriu, necorespunzătoare (necorespunzătoare pentru stat, dar benefice pentru „evazioniştii legali”), a fost subliniat, pentru prima dată, de genialul Adam Smith (1723 – 1790) care, cu circa 230 de ani în urmă, în celebra sa carte „Avuţia naţiunilor” a scris precizat:

„Fiecare om, atât timp cât nu încalcă legile, are dreptul deplin de a se ocupa de propriile sale profituri în maniera personală care îi convine.”

Judecătorii englezi şi americani şi-au însuşit remarca lui Adam Smith, prezentată anterior, devenită o adevărată maximă, un adevăr axiomatic. În procesul Helvering vs. Gregory, ce a avut loc la Curtea Supremă a Statelor Unite, judecătorul concluziona în depoziţia finală:

„Fiecare cetăţean are dreptul să îşi aranjeze în aşa fel lucrurile încât să-şi minimalizeze obligaţiile fiscale. Nimeni nu trebuie să îşi planifice veniturile şi cheltuielile în funcţie de exigenţele maxime ale Ministerului de Finanţe; nici un cetăţean nu are datoria patriotică de a plăti maximum de taxe.”

Un alt judecător britanic a concluzionat astfel, într-un proces în care un om de afaceri s-a folosit de neajunsurile legislaţiei fiscale pentru a-şi maximiza profiturile, inclusiv prin neplata impozitelor:

„Nici un individ din această ţară nu are nici cea mai mică obligaţie, morală sau de altă natură, de a-şi conduce afacerile de aşa manieră încât să verse cât mai mult din veniturile sale fiscului”.

Sursa: legestart.ro